Realitatea virtuală – capcană sau o mînă de ajutor?

Simona Balan Frumuseţea lumilor simulate de calculator constă în abilitatea lor de a transpune realitatea aşa cum noi o ştim. Ele nu trebuie neapărat să reconstituie lumea actuală, ci pot crea lumi imaginare foarte similare cu lumea noastră, însă in acele lumi fantastice, legile umane sînt puţin distorsionate, alterate sau uneori negate. Poţi apărea în orice formă doreşti: animală, vegetală sau minerală. Poţi merge ărintre ziduri, comunica telepathic, să trăieşti o scen dintr-un film sau dintr-o carte, să faci orice îşi imaginezi. Recent am facut cunoştinţă cu un joc pe calculator al cărei lume imaginară se aseamănă foarte mult cu realitatea noastră de zi cu zi. Ficare jucător are un catacter (sau „avatar”) pe care trebuie să îl dezvolte realizînd diferite misiuni („quest”-uri). Acea lume se aseamnănă foarte mult cu lumea nostră, nu numai in ceea ce priveşte grafica deosebită, dar si modul de joc: unele personaje aleg să se specializeze în diverse profesii creînd obiecte pe care apoi le vînd in cadrul jocului altor jucători, alţii preferă să continue jocul realizînd acele misiuni prestabilite. Există oraşe în care găseşti de cumpărat echipament sau mîncare, dar şi bănci pentru depozite, frizerii, biserici, grădiniţe, oameni care te învaţă diferite profesii. Jocul se desfăşoară în totalitate online pe internet, iar în spatele fiecărui caracter se află un om, la fel ca tine – acest lucru amplificînd şi mai mult ideea de realitate. Dacă un alt jucător se află în dificultate într-o luptă, poti alege dacă să îl ajuţi sau nu. Am remarcat însă cu bucurie ca mulţi jucători se ajută reciproc pentru a realiza misiunile cu bine. Oare de ce în viaţa de zi cu zi acest lucru nu se întîmplă prea des? De ce intr-o realitate virtuală putem să manifestăm acele însuşiri frumoase sufleteşti, dar in realitate de zi cu zi ne e ruşine cu ele? De ce mai degrabă sărim să ajutăm în joc un personaj necunoscut, iar în realitate trecem cu nepasare pe lîngă un om căzut pe stradă care poate chiar ar avea nevoie de ajutor? Fiecăruia din noi îi este frică să arate însuşirile frumoase pe care le are, şi atunci preferă să rămînă închis faţă de cilalţi, pentru a nu fi rănit. Însă realitatea acestor jocuri arată faptul că dacă toată lumea ar exprima bunătate, compasiune şi întrajutorare faţă de ceilalţi, am putea crea cu toţii o lume mai bună, o lume mai plăcută si mai plină de iubire. Un alt lucru pe care aceste jocuri le promovează este spiritul de echipă: dacă un jucător alege să împartă acea misiune cu un alţii, ea se va îndeplini mult mai uşor iar cîştigul va fi împărţit în mod egal tuturor. Deşi misiunile nu sînt atît de complicate încît să nu poată fi realizate de unul singur, totuşi cei mai mulţi jucători aleg să coopereze, pentru că plăcerea jocului e mai mare atunci cînd ştii că nu eşti singur în luptă şi că altcineva îţi protejează spatele. În realitate însă, de cîte ori ne oferim să ajutăm un prieten pentru a duce la bun sfîrşit o treabă care i-a fost încredinţată? Sau de cîte ori avem măcar impulsul interior, nemanifestat în exterior, de a face aceasta? De ce într-un joc ne e atît de simplu să ne implicăm în problemele celorlalţi iar în realitate sîntem prea comleşiţi de problemele noastre pentru a ne da seama că şi cei din jur au problemele lor? De ce într-un joc putem uita pentru cîteva minute de problemele noastre şi putem să ne deschidem faţă de un alt jucător necunoscut, participînd la misiunile sale, iar in realitate nu sîntem capabil nici măcar sa ajutăm un bun prieten decît după ce problemele noastre au fost puse în ordine şi măcar parţial rezolvate? Mai există unele locaţii în joc unde este aproape imposibil să mergi de unul singur şi atunci s-au creat un fel de grupuri de jucători („guilds”), conduse tot de un jucător real, care stabileşte rolul fiecărui jucător în cadrul acelui grup, în funcţie de însuşirile şi atributele sale. Fiecare jucător din acel grup înţelege că fără participarea sa întregul grup ar fi afectat, fiecare îşi cunoaşte locul sau rolul şi nimeni nu se plînge. De ce însă în realitate la servici sîntem mereu nemulţumiţi, ne simţim mereu oprimaţi de şefi şi vrem mai mereu poziţii sociale şi profesionale din ce în ce mai înalte pentru a avea control cît mai mare asupra celorlalţi? De ce nu înţelegem că indiferent de activitatea noastră profesională, fiecare are rolul lui în cadrul unei companii bine stabilit? În altă ordine de idei, jocul şi-a pus mult amprenta pe unii oameni şi manifestarea acestor calităţi minunate în cardul jocului i-a ajutat şi i-a învăţat să le manifeste şi în realitate. Au devenit mai atenţi cu probelmele celorlaţi, îi ajută pe cei aflaţi în dificultate fără a aştepa nimic în schimb, sînt mai conştienţi de ei înşişi. Pentu alţii însă efectul a fost total opus, dorinţa de a sta în acele lumi ireale cît mai mult timp devenind din ce în ce mai mare, ajungîndu-se la cazuri de dependenţă faţă de jocuri. O utilizare foarte interesantă a jocurilor pe calucator este folosirea lor în domeniul medical, în tratamentul unor boli. Aplicaţiile sînt diverse, de la micşorarea durerii (atenţia necesară pentru a juca poate distrage jucătorul de la senzaţia de durere cronică) pînă la rezolvarea unor probleme mai grave: incapacităţi locomotorii, semiparalizii, arsuri, autism etc. Poate una din cele mai benefice aplicări ale jocurilor pe calculator a fost în tratamentul cancerului. O companie non-profit a creat jocul Re-Mission, în care copiii o conduc pe Roxxi, o roboţică cu personalitate puternică şi bine înarmată, prin tot felul de misiuni şi asalturi asupra celulor canceroase maligne, indiferent de ascunzătorile acestora. Într-un studiu recent s-a descoperit că jocul nu numai că a îmbunătăţit calitatea vieţii copiilor bolnavi, dar şi cunoştinţele legate de acest subiect. În plus, cei care au jucat Re-Mission au făcut progrese mari în tratamentul cancerului.