de Adrian Paunescu
Tragica mea, condamnata mea ţară,
Din nou răstignită şi funerară,
În static şi jalnic galop antigalop,
Între secetă, foamete şi potop.
Tragica mea adorată Românie,
Calea nu ţi se mai ştie,
Asupra ta îşi continuă asaltul
Ba unul, ba celălalt, ba altul.
Mutată cu forţa, de la lei la roni,
Te-au încălecat pigmei autohtoni,
Care te-au trădat şi te crucifică,
Într-o păcăleală aproape mirifică.
Te-au retrogradat urât, cu voia,
După cum i-a mânat paranoia,
Din săracă, te-au făcut mizeră,
În timp ce afacerile lor prosperă.
Vor să te scoată şi de pe hartă,
Ţara mea tristă, de pe linie moartă,
Văduvă între văduvele sărace,
După fiecare război, după fiecare pace.
Şi, acum, când eşti într-o criză majoră,
Marinarul mlaştinii mi te devoră.
Ţucălarul lui mic şi obedient
Îţi acoperă florile şi vieţile cu ciment.
A venit o haită portocalie,
Să ia România şi s-o sfâşie,
A furat şi-a minţit şi trădează,
Ciumă ajunsă în ultima fază.
Prin complot, cinism şi bârfă
Vor să te facă o ultimă târfă,
Să te culci cu toţi banii de împrumut
Şi să uiţi cine-ai fost şi ce rang ai avut.
Că ai fost regină între popoare
Şi te respecta, chiar dacă nu te iubea, fiecare.
Sate se sparg, oraşe se-nnămolesc,
Se falsifică specificul românesc.
În spaţiul mioritic, oiţa nu mai trăieşte,
Mai sunt nişte lupi care urlă câineşte
Şi, ca de moarte să se mai spele,
Ciobanul a emigrat între stele.
Vâjâie vântul în orbitele goale
Ale viteazului cu durere de şale,
E târziu şi în ceasuri şi afară
Civilizaţia, acum, stă să dispară.
Ca într-un deochi, ca într-un blestem
În socialism eram bolnavi de sistem,
Ca o pedeapsă cu puşcărie grea,
Lipsa competiţiei ne deprima.
Şi-acum în capitalism ni se-arată
Toată această recesiune turbată,
Pe roşu am prins toate stopurile
Terorizaţi, am trecut toate hopurile.
Ce e tot acest coşmar, pentru Dumnezeu?
Parcă ne e şi mai rău şi mai greu,
Căzută de-o crimă fără căinţă,
Libertatea e de unică folosinţă.
Cei mai mulţi n-au nici dreptul la pâine,
Aparenţă de om, tratament pentru câine,
Dreptatea însăşi, elementară,
A fost ucisă pe un peron de gară.
Stăm cu chirie la noi acasă,
Birurile se înmulţesc şi ne apasă
Şi întrebăm tăişul sabiei
Şi pe cârmaciul nărod al corabiei
Cu ce drept în prăpăd să ne lase,
Cine-i stăpânul propriei noastre case?
Cui i s-a retrocedat, cu minciună vinovată,
Ceva ce n-avusese, de fapt, niciodată?
Melancolica mea Românie,
Fă-ne să ştim că mai eşti vie,
Scutură-ţi pigmeii care te călăresc
Şi gustă o bucată de măr creţesc.
Fă-ţi dreptate, că altfel mori,
Printre atâţia vânzători şi trădători,
Tu eşti o ţară între ţările astrale,
Însângerată-i gloria istoriei tale.
N-au cum să te mai conducă nişte derbedei,
Care, când nu fac pe alţii, fac pe ei,
Vezi că din bun-simţ se şi moare,
Românie de sine stătătoare şi pierzătoare.
Tragică Românie, aflată sub ape,
Ce aproape e potopul, ce aproape!
Poate că n-avem puterea de a-l recunoaşte,
Dar potopul lucrează între berze şi broaşte
Şi ţara ni se pustieşte de tot,
Când pe guvernanţi îi doare în cot
Şi coboară şi ei, din când în când,
Să-i audă pe oameni plângând.
Şi se prefac jenant că regretă,
În sumbrul lor teatru de operetă,
În potop, nici clopotele nu mai bat
Pământul horcăie şi s-a înmuiat.
Poate că te vei răzbuna, odată şi-odată,
Românie minţită, furată şi violată,
Românie de noroi, Românie de icoană,
Caz unic şi tragic de văduvă orfană.
Doar atât am putut aici închega,
O rugăciune pentru învierea ta
Şi te rog eu, cum te roagă fiecare,
Să ieşi din cumplita crucificare.
Şi, din inteligenţă şi din instinct,
Glasul tău să se audă distinct,
Ca-n faţa lumii, în faţa porţii,
Să se adune viii şi morţii!
Şi, ca o-ntoarcere la tine în destin,
Ridică-te, ţară!
Ajută-ne, Doamne!
Amin!
Bucuresti,30 iunie 2010
***
Adrian Păunescu a făcut o dezvăluire şocantă, care lasă să se înţeleagă că ar avea grave probleme de sănătate. "Vă avertizez că, de acum încolo, cu mine se poate întâmpla orice", a mărturisit poetul în vârstă de 67 de ani într-un editorial semnat în "Jurnalul naţional", care sună ca un testament.
Contactat de România liberă, Păunescu nu a dorit să dea detalii. "Sunt în plin tratament, e o problemă de viaţă si de sănătate şi nu pot să explic despre ce e vorba", ne-a spus el.
"Trec prin momente grele de viaţă (...) Din dragostea mistuitoare pe care v-o port, din convingerea că nu va trece mult, după plecarea mea, şi oamenii vor înţelege pe de-a-ntregul cine am fost cu adevărat, vă avertizez că, de acum încolo, cu mine se poate întâmpla orice. Nu e vorba doar despre un tratament negativ special, care mi se aplică de multă vreme. E vorba despre nenorocirea incredibilă prin care trece această ţară, de soarta căreia eu nu mă pot despărţi", scrie Păunescu. Dacă iniţial el lasă să se înţeleagă că tristeţea sa este provocată exclusiv de starea jalnică în care se află ţara, din rândurile care urmează iese la iveală suferinţa sa personală.
"Ştiţi prea bine că zilele acestea mi-am luat curajul de a-mi face analizele medicale esenţiale. Concluzia nu e veselă. În orice caz, tratamentul pe care eu însumi simţeam că trebuie să mi-l aplic şi pe care, după aceste analize, mi-l confirmă şi medicii, mă obligă la retragere, discreţie, resemnare", scrie acesta. "Visul duşmanilor s-a împlinit: nu mai pot ieşi din casă, cum aş fi putut până ieri", a adaugă poetul, care conchide: "Nu cred că mai rezist".
***
Trec prin momente grele de viaţă. Otrava pamfletului meu se mută încet-încet la mine în pahar. Voi împlini, în curând, 67 de ani. Mă tem că am uitat să mă bucur de aniversarea zilei mele de naştere. Mă adresez vouă, Ioana, Andrei şi Ana-Maria, pentru că, sentimentul care m-a cuprins în ultimele săptămâni şi asupra căruia n-am insistat în discuţiile noastre, n-ar trebui să vă ia prin surprindere.
Din dragostea mistuitoare pe care v-o port, din convingerea că nu va trece mult, după plecare mea, şi oamenii vor înţelege pe de-a-ntregul cine am fost cu adevărat, vă avertizez că, de acum încolo, cu mine se poate întâmpla orice. Nu e vorba doar despre un tratament negativ special, care mi se aplică de multă vreme. E vorba despre nenorocirea incredibilă prin care trece această ţară , de soarta căreia eu nu mă pot despărţi. Ştiţi prea bine că zilele acestea mi-am luat curajul de a-mi face analizele medicale esenţiale. Concluzia nu e veselă. În orice caz, tratamentul pe care eu însumi simţeam că trebuie să mi-l aplic şi pe care, după aceste analize, mi-l confirmă şi medicii, mă obligă la retragere, discreţie, resemnare.
Desigur, sunt un om viu şi, cu excepţia momentelor de disperare pe care le traversez, la întretăierea dintre nenorocirea poporului din care fac parte şi suferinţa fiinţei care sunt, mi-e încă dragă viaţa şi, în principiu, am încă multe de făcut pentru cel mai drag copil pe care mi l-a dat Dumnezeu, adolescenta Ana-Maria Păunescu. Scrisoarea mea către voi nu e o cedare, ci o alarmă. Trăiesc în condiţii tot mai grele şi mai umilitoare, mi s-au luat şi mi se iau, în permanenţă, drepturi, nu ştiu din ce voi putea plăti, la toamnă, obligaţiile fireşti. Ani şi ani am tot sesizat pe proprietarii televiziunilor particulare din România, dar şi televiziunea publică, asupra situaţiei mele, ca om care ştie să facă televiziune şi este oprit de la acest exerciţiu.
Visul duşmanilor s-a împlinit: nu mai pot ieşi din casă, cum aş fi putut până ieri. Să fie liniştiţi, eu devin un caz clasat pentru domniile lor. Dacă lui Dan Voiculescu şi lui Sorin Vântu ar trebui să le mulţumesc pentru momentele excepţionale pe care mi le-au oferit, surprinzătoare mi s-a părut atitudinea lui Radu Moraru, om talentat şi doritor de atitudini mai puţin previzibile, care, de câteva luni, a uitat şi ce promisese, şi să răspundă la telefon. Acum, la această răspântie, n-am mai mult de spus contemporanilor mei decât că ar fi păcat să ne despărţim supăraţi.
Dragii mei copii, problema cea mai mare este prăbuşirea ţării.
O emisiune de televiziune vine şi trece. La urma urmei, nu e nici o obligaţie, pentru nimeni, să ofere spaţiu de emisie nimănui. Cum aş putea eu să uit sprijinul pe care mi
l-a acordat Sorin Ovidiu Vântu, pentru ca să poată apărea Cartea Cărţilor de Poezie?
Îmi vin în minte acum, momente de graţie ale vieţii mele. Aşa cum nu pot uita cumplita batjocură la care am fost supus, în cele două regimuri politice pe care le-am traversat, în anii '50-'60, pentru că eram fiul unui anti-comunist, puşcăriaş politic în anii '85-'90, pentru că aş fi condus revista şi cenaclul nemulţumiţilor din partid, iar după 1989, pentru că aş fi fost prea comunist. Au fost nopţi şi zile în care mai aproape îmi era moartea decât viaţa. Totuşi, niciodată n-am fost atât de deprimat şi de însingurat ca în aceşti ultimi ani. Fac parte dintr-un partid politic care n-a simţit niciodată nevoia să se intereseze de situaţia mea reală şi să încerce să-mi fie folositor. N-am intrat în găşti, n-am primit recompense pentru apartenenţa la găşti.
Am crezut şi cred că numele meu trebuia să îmbogăţească partidul în care m-am înscris de bunăvoie. Acum, însă, nici pentru ambiţii de mărire nu mai e timp. Esenţial pentru mine e să trăiesc şi să-mi văd ţara ridicându-se. Căci nefericirea programată în care trăieşte poporul român mi se pare din ce în ce mai ofensatoare şi mai nejustificată.
În vremea lui Ceauşescu mi se făceau reproşuri grave că nu sunt corect şi disciplinat conform cu linia partidului. După moartea lui Ceauşescu am suportat ani şi ani reproşul că l-am lăudat, în anumite ocazii politice. După 20 de ani de la asasinarea lui, Ceauşescu îşi recâştigă un loc de merit în istoria naţională. Destui oameni îl regretă în gura mare. Asupra acestei chestiuni, eu nu mă pot pronunţa în termeni atât de categorici. Eu chiar cred că sistemul trebuia să cadă. Şi nici nu mă pot preface a nu înţelege rolul complex, de bine şi rău, al liderului. Dar acum? Ultimele săptămâni ne pun într-o condiţie umilitoare şi tragică. Poporul român e condamnat la moarte. Liderii portocalii nu mai aud şi nu mai văd nimic, după ce au sărit la beregata salariilor, a pensiilor şi a indemnizaţiilor, au trecut la o redimensionare a balamucului. I se cer poporului român bani, după ce i se iau banii. Oligofrenii îi ameninţă pe cei care nu dau, fireşte, benevol, bani pentru tăşcălăul Băsescu-Boc şi ceilalţi. O râvnă specială dovedesc nemernicii să dărâme instituţia drepturilor de autor. Înapoi în copac, tuturor gorilelor păroase din jungla noastră! Înapoi în preistorie! Cam asta e situaţia despre care voiam să vă vorbesc: faliment. Cam asta e mişcarea preferată a timpurilor noastre: prăbuşire. În ceea ce mă priveşte, nu cred că mai rezist. De aceea, m-am adresat vouă cu această scrisoare, ca să ştiţi ce e cu mine şi să nu vă surprindă nici una din nenorocirile care s-ar putea abate asupra mea. Va trebui să dăm înfăţişare concretă relaţiei dintre noi şi viitoarei despărţiri dintre noi. Natura, în jurul nostru, s-a dezechilibrat şi se autodistruge. Societatea, în jurul nostru, s-a dezechilibrat şi se autodistruge.
---------------
Sursa : E-mail de la Savina P.
Romeo Tarhon
