Uneori plang si eu, atunci cand nu ma vede nimeni.....
si ma ascund de oameni ca ei sa nu-mi vada lacrimile....
Plang pentru un vis care s-a 
La un moment dat le-am confundat.
Am crezut ca daca pana la un moment dat mi-am croit singur Destinul, asa cum a fost el, pot sa fac acelasi lucru si cu Soarta mea. Si-am fost lasat sa ajung undeva sus, intr-un loc de unde am putut vedea FERICIREA. Si atunci cand am intins mana, atunci cand am strigat numele fericirii, am fost lasat sa cad. Sa cunosc caderea si, cel mai crunt, sa-mi cunosc si sa-mi traiesc decaderea... sa cunosc singuratatea, dar nu acea singuratate tipica oamenilor care se retrag din viata, ci acea singuratate traita in mijlocul multimii, al prietenilor, al cunostintelor... sa fiu inconjurat de oameni si sa fiu singur, fara sa gasesc pe cineva care sa raspunda chemarii sufletului meu... Si mi-am dorit uneori sa cunosc SOARTA, sa stau fata-n fata cu propria-mi soarta si sa-i spun, nu fals, ci din toata inima, “Iarta-ma surioara pentru ca am uitat ca existi.”... Si apoi, apoi sa-mi inchid durerea undeva in strafundurile sufletului meu, intr-un loc ascuns. S-o rog sa-mi pazeasca durerea si sa nu o mai lase niciodata sa iasa la lumina. Dar oare va putea ea sa faca una ca asta?...
Traim intr-o lume mult prea materialista in care am crezut ca visand, visele vor prinde singure viata. O lume in care am incercat sa dau aripi viselor si sa le-nvat sa zboare. Sa zboare undeva, dincolo de rautatea oamenilor, dincolo de durere, dincolo de orice bariera...
Dar oamenilor le este frica sa se gandeasca la suflet. Ne este greu sa ne gandim ca sufletul poate fi atins si ranit, ne este greu sa intelegem ca sufletul doare. Cum poate sa doara ceva ce nu se vede? E cumplit sa simti, atunci cand esti aruncat de Soarta in randul celor invinsi, acel gol in suflet. Doamne! Cat de dureros si pustiitor poate fi golul din suflet... atat de pustiitor incat iti doresti sa dispari pentru o vreme sau pentru totdeauna sau iti doresti sa adormi iar cand te trezesti sa nu iti amintesti nimic. Cat de cumplit este sa te trezesti dimineata cu goliciunea in suflet. Cat de frumos este, insa, sa te trezesti cu sufletul plin de trairi unice, de sarutari, de mangaieri. Mi-e teama de necunoscut, mi-e frica de urmari. Incerc insa sa nu arat nimanui cat de teama imi este... Si nimeni nu va vedea teama acolo unde i se va arata zambet... Iar zambetul tau ma ajuta sa privesc inlauntrul meu si sa gasesc puterea de a zambi, de a nu le arata celorlalti durerea sau slabiciunea din mine, ci de a le lasa impresia unui om puternic...
Uneori visez ca traiesc intr-un loc in care oameni sunt buni, copaci sunt verzi iar cerul e albastru... Visez ca sunt la mal si ca tin o femeie de mana... Niciodata nu-i vad chipul si de fiecare data cand incerc asta, visul se termina... Alteori visez ca sunt in varf de munte, sus, deasupra tuturor... Visez... Si daca visele incep sa doara si ele, o sa ma fac atunci?... Voi inceta sa visez?... Cu ce gresesc ca visez si ca incerc sa dau viata viselor mele?..
Tresar si nu stiu daca e vis sau realitate ceea ce se intampla cu mine... Poate e realitatea unei alte vieti... Poate eu sunt altul... Poate ca totul a fost doar un vis intr-un alt vis... Mi-e greu sa-mi explic asta... Si oricum, ce rost isi au explicatiile cand efectul e acelasi? Dar dincolo de efect, exista un suflet... Si ma doare... Nu stiu daca asta este bine, pentru ca arata ca inca mai am un suflet... sau daca este rau si imi arata ca sufletul meu se destrama...
de Mihai Cristian
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu