CERUL PLANGE !

Cerul plânge. Picături mărunte se contopesc cu oglinda cristalină a lacului. Unde sfioase se răsfrâng de-a lungul suprafeţei diafane. Pulsul lacului se întrepătrunde cu acele mici unde, formând astfel insuliţe închipuite. Ramurile copacilor, căzute parcă într-o lungă îmbrăţişare, se sincronizează într-o bătaie regulată. În aparenţă îţi poţi imagina o ploaie lungă, infinit de monotonă şi, desigur, banală. Însă, în esenţă, este o ploaie fugară de primăvară. Pare atipic, dar este adevărat. O ploaie de cinci minute am transformat-o într-o ploaie de mii de secunde. Este rece şi gâdilă uşor, este timidă şi se fereşte. Norii, ce au purtat-o, se disipă şi astfel soarele este dezcătuşat. Întunericul aparent al miezului zilei este înghiţit în totalitate de razele fierbinţi ale discului roşiatic. În câteva minute s-a făcut lumină, iar scutul gri al norilor a fost îndepărtat.

Un nufăr alb îşi croieşte drum spre un petic de soare. Cu un parfum mirobolant învăluie fiecare vieţuitoare pe care o întălneşte în drumul său. Frumuseţea, dar şi fineţea lui, captează toate privirile. Lunecă lin printre picăturile ce cad domol. Precum o balerină nufărul execută mişcări interzise, dar în acelaşi timp atât de armonioase.

Secunda stearsa de calendarul timpului îmbătrâneşte chipul unei tinere domnişoare, ce priveşte lacul cuprinsă de febra dansului acelui nufăr. Chipul ei, deşi ar trebui să înflorească, se ofileşte cu fiecare secundă ce trece. Faţa îi este tatuată cu un zâmbet trist şi urâciune faţă de tot ceea ce o înconjoară. Pare perfectă, chiar frumoasă, însă privită cu un ochi critic este urâtă, întruchiparea stângăciei naturii. Ochii poate prea mari, buzele prea egale, obrajii prea alungiţi, bărbia prea ascuţită, toate acestea o fac să pară cu mult mai ştearsă de vreme. Singurul lucru, ce îi evidenţiază tinereţea, este acel râu ciocolatiu de bucle inegale, care parcă te îndeamnă să te pierzi în labirintul lor. Părul îi încadrează perfect chipul imperfect şi astfel îţi dă acea senzaţie de perfecţiune aparentă, te vrăjeşte, te amăgeşte cu acea frumuseţe inexistentă. În acest fel se încadra ea în tabloul acelei zile de sfărşit de primăvară. Deşi părea pictată într-un loc nepotrivit, prezenţa ei era benefică peisajului cotidian. Ploaia parcă se bucura de prezenţa acelui trup firav şi prost construit. Idealul acestui tablou era reprezentat de acel mic nufăr plin de farmec, având rolul de a eclipsa puţinele calităţi ale fetei şi în special de a evidenţia toate neajunsurile posibile.

Tristeţea, acompaniată de lacrimi îndoliate, îi înneca ochii şi i se prelingea de-a lungul obrajilor supţi. Starea ei era în contrast cu cea a naturii. Deşi ploua, vremea era euforică. Stropii erau de fericire, de preîntâmpinare a verii iminente, în timp ce fata părea îndoliată, părea că o iarnă grea se va abate asupra ei. Ochii inexpresivi o făceau să pară aproape moartă. Singurul lucru viu al ei era acea respiraţie greoaie, ce dispărea din când în când, accentuându-i starea de lâncezeală, de mort viu. Cu degetele-i anemice mângâia iarba crudă, pe când ultimii stropi săreau din pântecele norilor. Dintr-o singură mişcare soarele i-a acoperit fiinţa, adăugându-i astfel o aură de înger. Însă privită din umbră, nu era altceva decât un banal obiect de decor. Cui îi păsa de ea? Cine ar avea răbdare să o asculte? Cine ar putea să îi descopere acel ceva din interior? Nimeni. Cu acel instinct matern al femeilor şi-a mângâiat pântecele cu tandreţe. Însă ce mângâia? Nimic. Rodul lipsea, iar fructul nu va creşte, nu va deveni. Suspina mai departe.

În acest tablou ilogic, totul pare logic. Natura, nufărul, fata, ploaia. Toate sunt legate ombilical. De ce? Deoarece nimic nu ar exista fără natură. Fata îşi caută refugiul în mediu, iar pictorul îi surprinde starea în tabloul lui. Culorile vii în contrast cu negrul fiinţei ei dau o alură aparte acestei imagini cotidiene.

Neştiut de nimeni, pictorul se ascunde undeva în peisaj. Se lasă dus de val şi, în timp ce tabloul lui prinde contur, devine din ce în ce mai extaziat. Cu ochiul lui de artist îi poate observa şi în acelaşi timp imortaliza frumuseţea pură a fetei. El o vede în culori, în timp ce noi o vedem în non-culori. Talentul lui pune în valoare fiinţa firavă, ce este o femeie. Îi scoate în evidenţă ascunzişurile şi toate acele lucruri invizibile pentru cei de rând. O soarbe din priviri şi o suflă în peisajul feeric. Într-un final tabloul prinde viaţă şi devine o capodoperă, însă ea nu ştie că a fost şi va fi subiectul acelui pictor îndrăgostit de umbra fiinţei ei.

Text de Ghitulescu Ana-Maria

Cerul plânge în lacrimi de lumină

Pământul râde-n întuneric.

Cerul abundă de-adevăr

Pământul seacă-ntr-atâta minciună.

Cerul împarte slujire,

Pământul înmulţeşte răutate.

Cerul se bucură-n jertfire,

Pământul geme-a-nălţare de eu.

Cerul se topeşte-n iubire,

Pământul îngheaţă de ură.

Cerul împrăştie sămânţă de viaţă,

Pământul culege neîncetat moarte.

Între pământ şi cer

E distanţă de-o cruce

Cerul făcându-se pământ

Ca pământul să devină cer.

De la cer la pământ

E cale de-o viaţă,

Născută în palme străpunse

Şi dăruită pentru veşnicie.

de Beatrice Grindei